Etiopatogeneza.Cu toate ca urolitiza este studiata inca din 1844, ridica si astazi probleme in privinta aspectelor etiopatogenetice.Din observatiile de pana acum reiese clar faptul ca ratiile cu un continut crescut de siliciu, acid oxalic si fosfati sunt litiazogene.
Toate procesele inflamatorii urinare (nefrite, cistite, pielite) si staza urinara favorizeaza producerea calculozei, dupa cum un rol important il are carenta in vitamina A si excesul de vitamina D.
Sulfamidoterapia in doze mari si prelungite, fara administrarea de bicarbonat de sodiu, poate fi o cauza de producere a urolitiazei.
Schimbarea echilibrului coloizi-cristaloizi in favoarea cristaloizilor determina procesul de cristalizare a sarurilor, deci aparitia calculilor.PH-ul urinar are un rol hotarator in procesele de cristalizare, constatandu-se ca alcalinizarea urinii determina aparitia de calculi.
Modificari morfopatologice.Urolitii au aspectul de nisip sau de calculi putand fi gasiti in cantitati variabile la nivelul rinichiului, bazinetului, ureterelor, vezicii si al uretrei.In dese cazuri se aglomereaza la locul unde lumenul cailor urinare prezinta stramtari: inaintea "S"-ului penian, la nivelul curburii ischiale auretrei, la baza "osului penian", la nivelul apendicelui vermiform etc.
Calculii au dimensiuni si forme extrem de diferite, la fel si culoarea, care variaza in functie de compozitie.In general calculii pot fi sferici, poliedrici, muriformi, ovoizi, netezi sau rugosi, de culoare roscata, galbena-aurie, alba cretoasa sau cenusie.Calculii formati din urati sunt netezi, roscati, reactioneaza cu acidul azotic, nu sunt radioopaci, se intalnesc la carnivore si vulpi argintii.
Calculii sunt formati din oxalati, au un aspect muriform, intra in reactie cu acidul clorhidric.
Calculii fosfatici, sunt duri, rugosi, sunt formati din fosfati sau carbonati de calciu, de amoniu si magneziu.
De cele mai multe ori, la nivelul de fixare a calculilor se descopera zone de congestie, necroze, ulcere sau gangrena, aparand respectiv pielita, uretrita, cistita, nefrita sau hodronefroza.In afara de acestea se mai semnaleaza obstructii ale uretrei si chiar ruptura vezicii urinare sau a uretrei. .Semnele urolitiazei devin evidente numai in momentul in care calculii au dimensiuni mari si produc compresiuni asupra tesuturilor unde se fixeaza, hemoragii, tulburari degenerative sau inflamatia epiteliului renal, a bazinetului, vezicii urinare sau a uretrei.
In fazele in care este prezent nisipul urinar, examenul atent al smocului de par de la nivelul furoului descopera nisipul urinar, semnele generale lipsind.Exceptie face cotoiul (masculul felin necastrat), la care nisipul urinar determina obstructia uretrei, si secundar, insuficienta urinara acuta.
Animalele bolnave prezinta o forma de abatere profunda, preferand decubitul.Ruperea uretrei duce la aparitia unui edem urinos in regiunile furoului si subabdominala, care apar tumefiate si de culoare violacee.Dupa ruptura vezicii urinare, abdomenul se dilata, in paralele cu manifestari progresive de uremie.Cand uremia depaseste 150 mg/100 ml apar tulburari musculare, mai intense la nivelul muschilor anconati si al fesierilor, deplasarea fiind aproape imposibila.
In general, calculii de dimensiuni mari actioneaza in mod mecanic, determiand, mai ales dupa eforturi mari, colici repetate, animalele prezentand atitudine de lumbago, tenesme, oligurie, strangurie sau anurie datorita angiospasmului renal, hematurie (sange in urina) de obicei terminala, uneori piurie (puroi in urina) si eliminarea fie de nisip urinar, fie de calculi, dupa care animalele se linistesc.Cand boala evolueaza cronic, pot aparea si semne de pielonefrita sau de cistita hemoragica.
Prin sondajul uretral de multe ori se reuseste inlaturarea obstacolului, mai ales la femele.In cazuri grave se ajunge la ruptura vezicii urinare; consecutiv acesteia colica (durerea abdiminala) dispare, abdomenul incepe sa se dilate, apar semnele retentiei azotate, iar prin punctia abdominala se obtine lichid urinar.
Diagnosticul urolitiazei se pune pe baza semnelor generale, pe baza palpatiei externe, pe datele examenului radiologic, pe examenul sedimentului urinar si pe descoperirea nisipului sau a calculilor urinari.Diagnosticul obliga totodata, la precizarea complicatiilor cu care de altfel trebuie sa se faca diagnosticul diferential,respectiv: cistita, pielonefrita, nefrita, retentia urinara, ruptura vezicii urinare.La caini diagnosticul diferential trebuie sa se fac cu adenomul, hipertrofia sau abcesul prostatei.
Evolutia. este in general cronica, recidivanta, animalele putandu-se vindeca uneori spontan, dupa eliminarea calculilor(mai ales cand sunt mici), sau dupa schimbarea regimului alimentar.
Boala poate fi scurtata prin complicatii: cistite, pielonefrite, obstructii uretrale si ale sfincterului vezical, retentia urinara.Martea se produce in urma retentiei urinare, a rupturii vezicii urinare sau uretrei, la un interval de 24-48 ore, prin intoxicatie uremica.
Prognosticul este diferit in functie de specie, sex, forma si marimea calculilor, prezenta complicatiilor.Poate fi favorabil, rezervat sau grav.Important pentru aprecierea prognosticului este nivelul azotemiei.
Tratamentul.este complex, deoarece se adreseaza mai multor entitati morbide.Se recomanda spasmolitice sau tranchilizante, producand pe langa linistirea animalelor si relaxarea sfincterelor, fapt ce permite sondajul uretral si vezical, si respingerea calculilor angajati la nivelul uretrei.
Diureticele se folosesc cu multa prudenta si numai si numai atunci cand rinichiul functioneaza(deci mare atentie!!!).Metodele cela mai eficace pentru rezolvarea obstructiilor uretrale sunt cele chirurgicale.Complicatiile inflamatorii necesita administrarea antibioticelor sau a chimioterapicelor.Dializa peritoneala are un rol salutar in ceea ce priveste reducerea intoxicatia uremica.In litiaza uratica se alcalinizeaza urina cu bicarbonat de sodiu, iar in cazul calculilor formati din oxalati sau carbonati urina se acidifiaza ci acid fosforic sau acid clorhidric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu